de prof. Ioan Tuleu: Un episod dintre multe altele de ucidere și maltratare a evreilor în vara anului 1941 s-a petrcut în localitatea Lujeni, care se află în Bucovina de Nord, la jumătatea distanței dintre Nepolocăuți și Cernăuți.

Despre cele ce s-au întâmplat acolo a relatat pe larg Sara Gruenberg. Aceasta s-a născut în anul 1911, la Lujeni, localitate în care locuiau 150 de evrei, unde existau diverse întreprinderi industriale. Tatăl Sarei avusese un restaurant în sat, dar se ocupase și cu transporturile de la fabrica de zahăr din Lujeni în Cernăuți. Părinții decedaseră înainte de începerea războiului. Ocupația sovietică după ocuparea provinciei la sfârșitul lui iunie 1940 a dus la deportarea mai multor familii de evrei, bineînțeles dintre cei mai bogați, considerați exploatatori. Dar revenirea administrației românești, după începutul războiului antisovietic, a adus noi nenorociri populației evreiești.

Pe 22 iunie 1941, Sara Gruenberg a născut o fetiță, la Cernăuți. Câteva zile mai târziu, când s-a întors la Lujeni, împreună cu bebelușul, acolo deja nu mai era un cămin, doar panică și groază. Înainte de a se retrage, sovieticii aruncaseră în aer fabrica de zahăr. Soțul Sarei își pierduse astfel postul de magaziner șef la această fabrică. După ce funcționarii sovietici au plecat, evreii au devenit niște proscriși: țăranii ucrainieni au apărut cu arme și muniție și au făcut ce au vrut, au jefuit, au ucis, au strigat: „Heil Hitler! Acum avem o Ucraină liberă”. Familia Grunberg și-a făcut bagajele și s-a refugiat în casa paznicului de noapte, care era evreu, situată la periferia satului, unde se mai ascunseseră și alți evrei. Câțiva nu reușiseră să ajungă la ascunzătoare, ci fuseseră împușcați pe drum. Și președintele comunității evreiești din sat a fost executat, împreună cu familia sa.

Dar ascunzătoarea nu a rămas mult timp secretă. Două zile încheiate i-au jefuit țăranii pe evrei. După aceea, un tânăr din sat i-a condus pe soldații români la ascunzătoare. Soldații au cerut de la evrei ceasurile. Soțul Sarei a trebuit să-și predea ceasul. Spre seară, soldații români și flăcăii din sat s-au întors și i-au fugărit pe evrei la un loc de adunare, unde mai fuseseră aduși cu forța și alți evrei. O bătrână a fost străpunsă de un țăran cu o furcă de fân și culcată la pământ. Apoi, mai mulți oameni au fost snopiți în bătaie. Noaptea, un soldat român a violat-o pe Lucie Deutsch, o tânără evreică, după care a împușcat-o.

de prof. Ioan Tuleu: Civilii ucraineni au participat și ei cu entuziasm la genocidul asupra evreilor, dezlănțuit în Bucovina de Nord după intrarea României în provincia răpită în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940.  Un caz de o brutalitate extraordinară s-a întâmplat în Stăneștii de jos, localitate din apropierea Storojinețului. Vladimir Solonari care a studiat îndeaproape mascrul care a avut loc la începutul lunii iulie 1941 în acel sat ucrainean spune următoarele: „Cu puțin timp înainte de sosirea trupelor române în sat, s-a format un comitet naționalist ucrainean, care a preluat puterea. Evreii din sat au fost arestați și închiși în clădirea primăriei și într-o fabrică de cherestea, iar naționaliștii ucraineni au început să-i ucidă încă înainte de sosirea armatei române. Nu se poate stabili dacă primiseră un ordin de la Lvov – după cum presupune Solonari – sau acționau din proprie inițiativă. Pentru că, între arestare evreilor și sosirea trupelor române, nu s-a scurs decât puțin timp, după părerea mea , este foarte posibil ca, în cazul acestui masacru, să fi fost vorba despre o inițiativă locală. Când armata română a ajuns la Stăneștii de Jos, pogromul s-a precipitat. Abia comandantul local al jandarmeriei române, care venea în urma armatei, a pus capăt carnajului. Între 80 și 130 de evrei din Stăneștii de jos și din împrejurimi erau deja morți”.

Relatările supraviețuitorilor Nathan Snyder și Chana Weisenfeld coincid în mare măsură cu constatările făcute de Solonari privitor la crimele în masă comise la Stănești. Snyder povestește că după retragerea sovieticilor, s-ar fi creat un vid de putere, care imediat a fost umplut de o gardă cetățenească ucraineană. „Evreii s-au baricadat în case. Ucrainenii patrulau prin sat, cei mai mulți erau înarmați cu unelte agricole. Puști nu existau aproape deloc. Ucrainenii au hotărât apoi să-i ridice pe toți evreii din casele lor și să-i ducă într-un punct de adunare. Pe baza unei liste, fiecare bărbat evreu în parte a fost apoi strigat pe nume și dus de acolo sub escortă. Mama lui Snyder a realizat imediat că ceva nu era în regulă și și-a ascuns fiul, salvându-l de la o moarte sigură. Cei mai mulți bărbați evrei au fost omorâți în bătaie și numai puțini au fost împușcați”. Potrivit lui Snyder românii au fost, într-adevăr, cei are au pus capăt masacrului. Chana Wiesenfeld descrie cum ucrainenii, înarmați cu ciocane și coase i-au ridicat și pe membrii familiei sale. În total au fot ucise peste 80 de persoane. (Simon Geissbuhler, p,89)

La 2/3 iulie 1941, armata română a trecut frontiera cu URSS pornind războiul pentru recuperarea provinciilor românești pierdute în urma aplicării ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940.

Din păcate, însă, atât armata cât și populația civilă din satele eliberate s-au dedat la atrocități împotriva populației evreiești, foarte numeroasă în Bucovina de Nord și Basarabia. Iată cum descrie un martor ocular ceea ce s-a întâmplat la Boian, un sat aflat la 10 km est de Cernăuți: „Tatăl meu i-a avertizat pe evreii din sat, dar ei nu l-au luat în serios. Argumentul lor era convingător. Trăiseră de generații în sat, cunoșteau pe toată lumea și trăiau în onoare și prietenie alături de vecinii lor… Când s-a lăsat noaptea, a început pogromul, s-a intensificat când s-a făcut pe deplin întuneric și a durat până la revărsatul zorilor. Prin diverse metode goi-i (cei de altă religie) au omorât aproape toți evreii. Printr-o crăpătură din tavan, am văzut cum i-au înfipt rabinului o furcă în spate. Sub noi, ne-au jefuit locuința, au ars cărți și Tora pe care o furaseră din sinagogă. Au obosit de furat și s-au îmbătat, au dansat și au cântat”.

Și supraviețuitoarea Nora Weismann povestește despre masacrul de la Boian. Părinții și fratele ei au fost împușcați de soldații români rămași în urma trupelor, ca să prade. Ea a căutat ajutor la o vecină poloneză, care, însă, a reacționat foarte distant. Nora a fost prinsă și dusă la Primărie, unde au fost împușcați peste 100 evrei. Micuța nu a fost atinsă, dar a căzut în groapa comună. Când împușcăturile au încetat, a început să țipe și a ieșit de sub cadavre, mânjită de sânge, cățărându-se pe ele. Soldații români și sătenii au văzut o minune în supraviețuirea ei, zicând că Isus Cristos ar fi salvat copilul. Nora Weismann a fost cruțată. (Simon Geissbuhler, „Iulie Însângerat”, România și Holocaustul din vara lui 1941,Editura  „Curtea veche”, București 2015, p. 95)