scris de> prof. Ioan Tuleu

Asupra Berlinului, aliații anglo-americani au dezlănțuit începând din primăvara lui 1944 o devastatoare campanie aeriană. Au fost atinse, fără nici o grijă față de populația civilă, clădiri de locuințe, școli, spitale etc, pierind astfel foarte mulți cetățeni ai orașului care au rămas în capitala Reichului. Cei care rămâneau în locuințele lor țineau saci de nisip și găleți cu apă gata să le folosească pentru a stinge focurile provocate de bombe. Cu toții știau bine că nu există vreo protecție împotriva unei lovituri directe. Făceau găuri în pereții pivnițelor pentru a putea să scape într-o casă alăturată în caz de lovitură directă. Unul din aceștia a descris în amănunt în jurnalul său o noapte petrecută în asemenea pivniță pe durata unui raid: „La început o serie de bombe incendiare au căzut în vecinătatea noastră. Apoi au venit detunăturile, niște explozii grele.  De vreme ce nu aveam o pivniță foarte adâncă, ne-am ghemuit pe podea, pe saltele, pe lângă gaura ce o făcusem, pentru a putea să scăpăm în casa alăturată. Fiecare avea o cârpă udă înfășurată în jurul capului, o mască de gaze pe braț, chibrituri în buzunar și un prosop ud pe care ni-l puneam pe față la comanda „atenție”, care semnaliza apropierea perceptibilă a bombelor grele, apăsându-l tare cu degetele peste gură și nări astfel încât ochii, deasemenea închiși, și gurile ne erau protejate de presiunea aerului precum și de praful de mortar. Deși nici o bombă de calibru mare nu a căzut pe strada noastră, pereții tot se clătinau îngrozitor. S-a luat curentul și ne-am aprins lanternele. Auzeam zgomote de sticlă spartă, de obiecte căzând, țigle, cadre de fereastră etc. Ne așteptam să găsim nimic mai mult decât moloz în casă. Simțeam mirosul înțepător al focurilor”. (Al treilea Reich, p. 461)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Abuzurile, jafurile, omorurile s-au petrecut în timpul războiului, în mai mare sau în mai mică măsură, în toate armatele. Iată un exemplu și din tabăra aliaților anglo-americani, de unde nu au fost citate până acum astfel de situații. În cartea sa „Berlin – căderea – 1945” Antony Beevor descrie și  astfel de situații: „Se pare că jafurile înfăptuite de forțele aliate începuseră cu mult înaintea traversării frontierei germane. În baza constatărilor făcute, se specifica într-un raport american asupra situației din Ardeni, se poate spune fără echivoc că furturile și deposedarea cu forța a bunurilor de pe proprietățile civililor belgieni de către trupele SUA au avut loc la o scară considerabilă. Se înregistraseră un număr impresionant de explozii controlate pentru distrugerea seifurilor. Pe măsură ce forțele americane avansau în centrul și sudul Germaniei, poliția militară americană afișase semne și plăcuțe de avertizare la intrarea în sate: „se interzic viteza excesivă, jaful și fraternizarea”, cu efecte reduse asupra celor vizați.

Mult mai la nord, un ofițer din rândurile Gărzilor scoțiene, ajuns judecător, scria că numele de cod al traversării Rinului, „Operațiunea Plunder” (jaful), fusese cel mai adecvat pentru a descrie realitatea din teren. El spune cum geamurile sparte ale magazinelor erau un adevărat paradis pentru jefuitori.Nu se putea face mai mult pentru limitarea jafurilor decât permiterea rechiziționării articolelor de mici dimensiuni. Tancurile depășiseră acest impediment pentru că puteau să care orice, de la mașini de sris la aparate de radio. Îi boscorodeam pe cei din plutonul meu pentru că mai mult se ocupau de prada de război decât de verificarea caselor, până în momentul în care mi-am dat seama că eu însumi mi-am însușit două binocluri”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În noaptea aceea, de 6 iunie 1944, pe tot cuprinsul Normandiei, parașutiștii anglo-americani se întâlniră pe neașteptate cu nemții. Viața oamenilor nu depindea decât de sângele lor rece și adesea de fracțiunea de secundă necesară pentru a apăsa pe trăgaci. La cinci kilometri de Sainte-Mere-Eglise, locotenentul John Walas din Divizia din 82 aeropurtată aproape că se poticni de o santinelă germană care păzea un cuib de mitraliere. Preț de o clipă, îngroziți, cei doi oameni se uitară fix unul la celălalt. Germanul reacționă primul. Trase orbește în Walas. Glonțul lovi închizătorul puștii pe care Walas o ținea drept în fața pântecului, îl zgârâie la mână și ricoșă. După care amândoi se întoarseră și o rupseră la fugă.

Maiorul Lawrence Legere, din Divizia 101, scăpă din încurcătură grație vorbăriei. Pe un câmp între Sainte-Maire-Eglise și plaja Utah, Legere se îndrepta către punctul de întâlnire, în fruntea unui mic grup pe care-l adunase de pe câmpul de atarizare. Deodată, fu interpelat în nemțește. Nu știa nici o boabă germană, dar vorbea admirabil franceza. Cum ceilalți oameni erau în urm lui la o oarecare distanță și nu fuseseră văzuți, el se dădu drept un tânăr fermier și explică cu lux de amănunte, într-o franțuzească curgătoare, că fusese la o fată și se întorcea acasă. El se scuză că depășise ora stingerii. Pe când vorbea, desfăcu în grabă micuța bandă izolatoare de pe cuiul de siguranță al unei grenade, lipită acolo pentru a preveni o declanșare accidentală. Tot vorbind, smulse cuiul, lansă grenada și se aruncă la pământ. Când se ridică constată că ucise trei nemți. „Când m-am întors să-mi regăsesc viteazul meu grup  – își amintește legere – nu mai era nici țipenie de om”. (Cornelius Ryan, p. 131)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Bombardamentul anglo-american din timpul nopții de 13/14 februarie 1945 asupra Dresdei a fost teribil, iar furtuna de foc creată de bombele incendiare devastatoare. Puținii supraviețuitori își reveneau încet din șocul suferit. Între aceștia se afla Gunther Kannegiesser, adolescent de 14 ani, care de dimineață, când soarele încerca palid să străpungă pâcla de easupra orașului, a pornit să-și caute sora și fratele mai mic, pe care îl văzuse ultima oară între cele două raiduri nocturne. „Am ajuns la școala elementară nr 20 din Zollnerplatz. Acolo am văzut câțiva oameni așezați pe bănci. Când m-am apropiat, dorind să le cer ajutorul, am văzut că erau toți morți. Am mers pe Stefanienstrasse. Am putut înainta pe partea dreaptă a străzii. Casele fuseseră construite ceva mai departe de stradă. La colțul străzii se afla o farmacie. Aici flăcările erau de o intensitate ieșită din comun. Între Stefanienstrasse și Zollnerstrasse se aflau mai multe cadavre calcinate. Tot ce puteai distinge era, să spunem, un pantof sau ciorap”. Până la urmă Gunther a găsit clădirea unde locuia familia, sau mai bine zis unde locuise pentru că nu mai rămăseseră din ea decât câteva ziduri înnegrite așa că s-a întors în stradă. Nu avea să-și mai vadă vreodată mama, sora și fratele mai mic.